Autor Al Konda

Where Poetry Still Sings.

Arhive pentru aprilie 8, 2026

Spring, Memory, and the Question of What Remains

By Lasă un comentariu

Spring is here, and it gives me room to breathe—to relax, to take in the fresh air.

Lately, I’ve been thinking about the human condition, about the state of human affairs. I can feel it in my poetry too—a shift. Toward control. Or maybe toward abstraction. I’m not entirely sure which.

I entered 2025 with 64 almost-complete manuscripts, written between 2018 and 2024. It should feel like a triumph—a journey nearing its end—but I find myself hesitating.

At the end of 2024, when resolution season came, I promised I would publish them all quickly. I didn’t. At first, I thought it was perfectionism.

But is it?

When I finished The Seer, I refused to edit it. I published it exactly as it came—to prove something to myself. That a first draft can stand. That the raw form has its own truth.

So perhaps it’s not perfectionism after all.

With Orthodox Easter approaching, I find myself asking what my younger self would think of me now—of the goals I chase, of the life I am building.

I used to love Christian holidays. Especially Easter. Especially Christmas.

I remember my grandmother painting eggs—red, always red. I remember how we would crack them against each other, each of us trying to be the last one unbroken, claiming the others as trophies.

We watched films about Christ. It was part of it.

I still remember one night—people in the neighborhood gathered money to rent Jesus of Nazareth so all the children could watch it together. We sat outside, under the dark sky, and I can still hear the voice of an old woman beside us, cursing those who crucified Him as if it were happening in that very moment.

Easter wasn’t a date. It was an event.

It brought people together. It gave us something to wait for, something to share.

There was a natural gratitude then—not scheduled, not practiced, not forced.

People showed up for one another. They helped. They cared. Not because they had to—but because they had already decided to.

That was the result of real commitment.

Of intention.

Today, we schedule gratitude.

Back then, we lived it.

So I ask you—

What decisions are you making, day by day, to help the people around you?

Primăvara, amintirea și întrebarea care rămâne

By Lasă un comentariu

Primăvara a venit și, pentru prima dată după mult timp, simt că pot să respir.

Și odată cu respirația aceasta, vine și altceva—gândul.

M-am gândit mult în ultima vreme la condiția umană, la starea în care ne aflăm. O simt și în poezia mea—o schimbare.

Spre control.

Sau poate spre abstracție.

Nu sunt sigur.

Am intrat în 2025 cu 64 de manuscrise aproape finalizate, scrise între 2018 și 2024. Ar trebui să fie o victorie. Un drum care se apropie de capăt.

Și totuși, ezit.

La finalul lui 2024, când a venit momentul rezoluțiilor, mi-am promis că le voi publica pe toate rapid. Nu am făcut-o.

La început am crezut că e perfecționism.

Dar este?

Când am terminat The Seer, am refuzat să-l editez. L-am publicat exact așa cum a fost scris—ca să-mi demonstrez ceva.

Că un prim draft poate sta în picioare.

Că forma brută are propriul ei adevăr.

Așa că poate nu este perfecționism.

Pe măsură ce Paștele Ortodox se apropie, mă întreb tot mai des ce ar spune versiunea mea mai tânără despre mine acum—despre scopurile mele, despre viața pe care o construiesc.

Iubeam sărbătorile creștine.

Mai ales Paștele.

Mai ales Crăciunul.

Îmi amintesc de bunica mea cum vopsea ouăle—roșii, mereu roșii. Îmi amintesc cum le ciocneam între noi, fiecare încercând să rămână ultimul cu oul întreg, adunându-le pe toate cele sparte.

Ne uitam la filme despre Hristos. Făcea parte din tot.

Îmi amintesc și acum o seară în care oamenii din cartier au strâns bani ca să închirieze Jesus of Nazareth, ca să ne putem uita toți copiii împreună. Stăteam afară, sub cerul nopții, și încă aud vocea unei bătrâne de lângă noi care îi blestema pe cei care L-au răstignit, ca și cum totul se întâmpla atunci.

Paștele nu era o dată.

Era un eveniment.

Ne aduna.

Ne dădea ceva de așteptat.

Ceva de împărtășit.

Exista o recunoștință firească atunci—nu programată, nu exersată, nu forțată.

Oamenii erau unii pentru alții.

Ajutau.

Iubeau.

Nu pentru că trebuia—ci pentru că hotărâseră deja.

Asta era rezultatul unei decizii reale.

Al unei intenții.

Astăzi, ne programăm recunoștința.

Atunci, o trăiam.

Așa că te întreb—

Ce decizii iei, zi de zi, pentru a-i ajuta pe cei din jurul tău?

Din categoria: Blog

The Sharpened Pause

By Lasă un comentariu

The Sharpened Pause

By Al Konda

The room remained, but not as it had been;

A pause had formed where nothing used to stay.

Your hand moved once, then stilled itself again,

As if the thought had nearly found its way.

 

It lingered there, not fully shaped to form—

A shape that leaned, but would not yet be named;

No sound emerged to break what still was warm,

Yet something in the quiet had been changed.

 

Your breath had shifted, though it made no claim;

The pause stretched on, refusing any sound.

I sensed the nearing of what never came

And felt it settle where no word was found.

 

It stayed unspoken, yet it did not fade—

What lived unnamed grew sharper where it stayed.

When something almost becomes

There are moments when something begins to form—but does not arrive.

Not because it cannot.

But because it does not cross.

A movement starts.

A thought gathers.

It leans toward becoming.

And then—stays.

The space changes.

Not enough to break.

But enough to be felt.

What was once simple presence now holds a second layer—something unspoken, yet undeniable.

It does not need to be named.

In fact, it cannot be.

Because what gives it weight is precisely this:

It does not pass.

It remains where it almost became.

And in remaining, it sharpens.

Not into action.

But into awareness.

🎬 Watch it on YouTube: https://youtu.be/xS6P2OuLc88

© Al Konda · The Poetry Elite