Încă de la început, vreau să subliniez faptul că această carte este și pentru mine o surpriză.

 

Cine e acel ce din mormânt se ridică
Și calcă din vers pe vers încrezător
Cine e cel ce adună oaste fără frică
Și cântă din cântu-i vers nemuritor

Emirul Eminescu se scoală să lupte
Se uită în juru-i la vajnica-i armată
Ridică a sa pană, gata să înfrunte
Cu-a sa armată din mormânt sculată

Se uită înainte și-o oaste câtă frunză și iarbă
Stă înaintea lui, viața din piept să îi smulgă
Cu toții vrășmași vor sângele-i să-i soarbă
Cu mii de sulițe, inima să-i străpungă

În urmă cu doar câteva luni, când am scris poezia care dă titlul acestei cărți, nici nu m-am gândit că aveam să o public chiar de ziua luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu.

Lucrurile s-au așezat în așa fel încât publicarea acestei cărți vine ca o necesitate în acest moment.

Poezia românească e în criză și se dă o luptă culturală care afectează întreg spectrul artei scriitoricești în ansamblul lui.

Este nevoie de o revoluție, una pe care doar scriitorii care susțin o cultură autentic românească și nu una de împrumut, adusă de peste hotare, o pot iniția.

Un război ce trebuie să înceapă cu poezia, deoarece este arta cea mai atacată și mai umilită în ziua de azi, când veleitari de tot felul se autodenumesc poeți, străpungând fini mâini ale celei mai frumoase dintre arte.

În negru mă îmbrac, în astă zi și pe genunchi mă așez
Inima mi-e grea și tâmplele îmi bubuie de durere
Încerc să deschid gura, dar nu pot să v-adresez
Emirul mă privește și slova lui îmi dă mângâiere

Haini lupi se-ațâță, la război s-o pornească de-îndată
Să muște, să rupă, s-apuce măcar puțin să mănânce
Dar Emirul saltă privirea și o pornește înspre poartă
Privirea lui Eminescu e semeață și ea a prinț aduce

Mulți se întreabă de ce nu se mai citește carte, dar motivul e atât de simplu încât aproape toți refuză să îl vadă.

Internetul e plin de mizerii ce se proclamă poezii, și pentru că poezia e cel mai ușor de atacat, tot mai mulți își arogă titlul de scriitor de poezie, recte de poet.

Și iată cum începe Războiul lui Eminescu…

 

Artiști născuți în sânul desfătării,

Unde plăcerea cea ușoară se răsfață,

Nu pot sta pe culmea disperării.

Unde cel slab nu poate face față.

 

Acești artiști ce curg din spuma ignoranței,

Ce n-au știut nicicând durerea,

Se află-acum în culmea importanței.

Și reprezintă a culturii averea.

 

Deplâng acum trubaduri o mie,

Și zeci de mii, poeți mărșăluiesc,

Cu toții vor să afle ca să știe.

Cum acești noi poeți, dar se numesc.

 

Cum dar versuri pline de iubire,

În care melodia încă poartă ritm,

Pierdut-au scumpă a lor amintire.

Și au ajuns un simplu algoritm.

 

Cuvinte înșirate fără cheie,

Par să scrie acum în locul lor.

Cultură de pribegi, este aici să steie,

Să fure cântul trubadurilor.

 

Grecia se-închină, genunchii-și zdrobește,

Și cade înfrântă, toată istoria ei.

Mărețul Homer, Iliada-și bocește,

Și din Olimp, se pleacă ai săi zei.

 

Orfeu se zbate în chinuri large.

Și Caliope nu-l poate mângâia.

Ar vrea la loc în trup să i se bage.

Să nu se mai nască, din scumpă mama sa.

 

Căci lira lui e acum surdă și mută,

Și au orbit, scumpi ochii lui.

Nici abile degete nu îl mai ascultă,

Euridice e dată dar, infernului.

 

Un trecut întreg și plin de biruințe,

Se pierde acum în non-valori comune.

Într-o cultură nouă, ce face juruințe,

Și ce, ce e în viitor ne spune.

 

Nu pot să fiu părtaș, la o astfel de crimă!

Nu pot să mă uit cum moare Orfeu!

Nu pot sta să văd, cum fără ritm și rimă,

Și fără voce se stinge artistul-zeu.

 

Voi pleca acum și-n munți mă voi ascunde,

Voi scrie din sânge scurs din ale mele vene,

Voi ciopli în carnea mea, adânc, acolo unde,

Versuri de jale și de moarte voi așterne.

 

În felul ăsta toți înaintașii mei vor face față,

La crima ce li se pregătește de timp îndelungat.

Și astfel îi voi aduce din nou la viață,

Că-n carnea și în sânge amintirea le-am păstrat.

 

Altarul mă cheamă și pe mine să ard.

Cu al meu sânge din nou să se albească.

Am să renasc atunci într-un vajnic bard.

Ce fi-va la acest război să o pornească.

 

Și-atunci iubirea din nou o voi cânta.

Și-n frunte pecetea de foc voi purta.

În fruntea oștii celor sfinți voi sta.

Și voi plăti iar, cu scumpă viața mea.

 

Căci nu suport în niciun fel o blasfemie,

Arta să moară, iar eu să continui să trăiesc.

O spun acum, Muza Posacă să o știe,

Sunt acum gata, pe altar să mă jertfesc.

 

Plânge istoria, văzând a lor risipă.

Și fug poeții vechi, în munți să se ascundă.

Întreaga Romă, acum se disipă.

Și cântăreții săi, de dor abundă.

 

Este un dor care își cară mângâierea,

Și se scufundă în mormânt deodată.

Văzând cum a poetului plăcerea,

Este de niște venetici furată.

 

Căci nu îi pot numi p-acești limbuți bezmeți,

Și să îi pun umăr la umăr cu cei mari.

Că aceștia nu pot fi nicicând poeți,

Și nici măcar la zdrăngăneală, lăutari.

 

Și plânge cerul și dulcea Gaia, mumă,

Își deapănă soarta recent coruptă.

Și nici nu îndrăznește ca să spună,

Că din sângele istoriei ea se înfruptă.

 

Este o lume ce se îndreaptă către iad,

Sacrificând pe cea dintâi dintre toate.

Pe preafrumoasă acum aproape moartă,

Ce poartă sfânt numele Artă.

 

Căci pe când ea era încă în viață,

Și se-întreceau toți în a-i fi pe plac,

Se treziră unii, mâncați de mătreață,

Să ia câte-o măciucă, și să îi dea în cap.

 

Dar scumpa noastră regină, nu poate pieri deodată.

Căci în a’ timpului veacuri, ea zămislit-a prunci și prunce.

Nu va putea nicicum și niciodată o simplă gloată,

În gheenă pe preafrumoasă Artă, cumva să o arunce.

 

Este o lume stinsă, ce va renaște din cenușă vie,

Cum a prezis însăși a noastră Regină sfântă Artă,

Această Phoenix, hărăzită e să fie,

Înviată și din propria ei moarte sculată.

 

Dar acum, lovită cu o rană de moarte,

Încearcă să se ridice, dar este călcată pe cap.

Impostori încearcă să o înlocuiască în parte,

Armate întregi însetate de sânge, pornite la trap.

 

Dar nu pot aceste armii corupte,

Întocmite din mercenari însetați de înavuțire.

Acești ostași, pungași, cu hainele rupte,

Ce vor să pară născuți din desăvârșire.

 

Că rupt le e vers și a lor artă moartă,

Chiar de se impun prin mulțimi adunate,

Se vede în clar ce le va fi drept soartă,

Și ce fier încins îi va însemna în a vieții carte.

 

Artiști cu muze moarte din a lor născare,

Se târăsc pe pământ încercând să scrie.

Un vers decent ce sigur că nu are,

În veci de veci, de-acum în vreun fel să fie.

 

Mă uit la muma lor ce stă să nască, dar nu poate,

Că e lăsată grea de niște venetici fără vreun talent.

Și tot ce are în pântec, e plictis în totalitate,

Este un vis rău, un coșmar născut de un poet dement.

 

Dar ea se căznește și împinge, măcar să iasă,

Din trupul ei zbârcit și putred, ‘cel rod blestemat.

Un prunc sau o pruncă, pe care să îi ducă acasă,

Țipă și urlă această Muză Nouă, la poetul-încornorat.

 

Se căznește însă și de pe genunchi se ridică,

Se uită la armatele sale ce stau ca la apel.

Să pornească toate să omoare Arta-Regină, dar de frică,

Poetul își ridică pana sa și toți se uită la el.

 

Oh, zeiță ce te-ai născut din spuma mării însetate,

Am să te apăr și pentru tine am să lupt, regină.

Din sângele ce-ți curge din răni, am să tocmesc armate,

Și cu toți te vom apăra până la moarte, zeiță fără vină.

 

Vom începe din nou un dans născut din versuri noi, virgine,

Poeți și trubaduri, artiști adevărați vor pofti frumusețea ta,

Și vor veni popoare întregi, din nou ție să se închine.

Și va dori întreg pământul, în grațiile tale să stea.

 

Dar sigur, regina Plictiselii Nespuse, nu se lasă,

Se scoală și pune mâna pe cuțit, burta își despică.

Din cuvinte disparate, scrie o poezie pompoasă,

Și din trupul său sfrijit, iese subit și pică.

 

M-am născut din Haos, proclamă ea cu mândrie.

Și Întunericul mi-a fost o mumă dragă,

Nu este în lume nimeni a citi să știe.

Și în niciun caz nu este vreunul scrisul să-l înțeleagă.

Cartea completă conține 21 de poeme, care formează un tot unitar dând viață unei singure poezii numite ca în titlu. Cartea va apărea pe 14.01.2024, în Google Play și Apple Books.