Rebeca se află între iubirea pentru cea care a crescut-o și iubirea pentru alesul inimii ei. Când prietena ei, Maria o provoacă să publice un anunț matrimonial, Rebeca nu așteaptă niciun rezultat concret. Atât faptul că dizabilitatea îi limitează mișcările, cât și experiențele vieții, o fac să creadă că nu va fi luată în serios de niciun bărbat. Inima ei tânjește după iubire și când un email ajunge în căsuța ei poștală, fata decide să meargă mai departe cu provocarea.
Vlăduț este un tânăr trecut prin disperarea trădării și inima lui este vulnerabilă acum.
Cărările celor doi se întâlnesc, dar Laura, mama Rebecăi se opune cu stăruință, aducând-o pe fată la disperare. Din păcate dezamăgirea fetei nu se oprește aici, ci vine și de la cel ales, și singura soluție în fața durerii ce o apasă este să se sinucidă.
Oare va găsi fata cu dizabilități puterea de a crede din nou, de a acorda o șansă iubirii și libertății. Există vreo soluție în fața neputinței și disperării? De ce e nevoie pentru a te simți fericit?
Pentru ediția digitală
Cartea poate fi găsită și comandată din magazinele Google Play Books și Apple Books.
Mai jos, puteți citi primul capitol complet gratuit.
Lectură plăcută!
CAPITOLUL 1
Rebeca luase deja o decizie și nimeni nu avea să o facă ă se răzgândească. Totul îi părea mai clar acum, când își cunoștea sfârșitul.
22.09.2021 nu a spus nimic nimănui.
Acum se certa cu mama sa, ca de fiecare dată când îi vorbea de sentimentele ei.
Aceasta își ascuțise privirea asupra ei și fata doar se uita la ea, ca de obicei, cu dezamăgire în suflet.
Lumina de pe hol prea slabă, lumina din spate chipul Laurei.
– Nu știu ce să mă mai fac cu tine! Nu înțelegi și ți-ai pierdut orice rațiune. Visezi la cai verzi pe pereți, bărbați. Ce să faci, fă, tu cu un bărbat? Spune-mi, hai spune-mi că te ascult! Poate o să mă convingi. Că văd că nu e cale să o scot la capăt cu tine. îi zise, punându-și mâinile în șolduri.
Dar fata știa, foarte bine de acum.
O privește însă, fără să se miște pe mama ei iar Laura o privește pe ea. Ceva în inima ei continuă să se rupă.
Ce ar fi putut spune acum, ce ar fi putut face să o convingă, să îi demonstreze ea că dragostea, că iubirea ce o simțea putea transcende orice dificultăți? Nu își putea găsi cuvintele, și gândurile i se amestecau în minte. Nici pe departe ca atunci când vorbea cu el, nu. Nimic nu se poate compara cu asta. Nimic nu se poate asemăna curajului pe care i-l dădea chiar și doar simplul fapt că el găsea plăcere în compania ei. Cum să-i zică de ce simțea, cum să-i explice că chiar și ea putea iubi și chiar se îndrăgostise?
Ce, ea, mama ei nu simțise asta față de tatăl ei? Rebeca se opri o clipă și o imagine îi fulgeră în minte.
Aceeași Laura, cu douăzeci de ani mai tânără. Rebeca clipi din ochi și e din nou în trecut. Laura e atât de frumoasă. Bogdan dansând cu ea în sufragerie. Rebeca e pe fotoliu râzând, bucurându-se de bucuria părinților ei. Iubirea era simplă pe atunci, și era pretutindeni. Inima îi tresare un moment în piept și nou detaliu îi vine în minte.
– Vă iubesc, că voi sunteți comorile mele! zice Bogdan, ridicând-o în brațe. Rebeca este fericită și inima îi bate cu un ropot în piept. Râde și își aruncă brațele de gâtul tatălui ei. Este fericită pentru că este atât de ușor să fii fericită când găsești plăcere în lucrurile simple. De aceea fericirea este dată doar lor, copiilor și doar ei au dreptul la ea.
Bogdan râde, dar fata tresare în brațele lui. Un fior trece rapid, rece și îi îngheață spatele pe moment.
Ceva în ochii tatălui ei strălucește obscur însă, ca un secret, dar Laura îi sare de gât și îl sărută pe obraz.
Mama ei găsea pe atunci iubirea în orice cuvânt și gest ale lui Bogdan, în orice privire a bărbatului.
Rebeca clipește din nou și se afla din nou în brațele mamei ei, câțiva ani mai târziu, prima ei aniversare fără Bogdan, fără tatăl ei.
Rebeca ridică privirea din poală, și se uită în ochii plini de lacrimi ai Laurei.
– Mama, s-a întâmplat ceva? Întreabă și buza de jos îi tremură într-un spasm în timp ce ia cadoul din mâinile tremurătoare ale femeii. Vocea mamei zvâcnește la fel ca sufletul ei în acel moment într-un La Mulți Ani, infinit de dureros.
În camera ei, în singurătatea celor patru pereți, Rebeca se gândește la tatăl ei și adoarme cu o întrebare în minte. Unde putea fi și de ce nu mai venise acasă?
Dar cu Vlăduț e diferit.
În minte cuvintele îi vin repede și fluid, ca apa unei cascade ce se revarsă din prea plin când se uită la chipul lui, chiar și doar în poză.
Lăsă capul în jos și parfumul de sub bluză îi inundă creierul.
Strânse din ochi și îi văzu chipul. Părul blond îi plăcuse întotdeauna, ca și când îi amintea de cineva. Cineva pe care dintr-un motiv sau altul, îl uitase.
Se gândise, și în inima ei știa că era singura soluție. Doar câteva zile până când avea să își ia viața. Nici măcar Laura, nu o mai putea întoarce acum. Mama ei însă o putea răni în continuare, cum făcuse de peste cincisprezece ani încoace.
Inima i se strângea chiar și la simplul gând că în curând avea să se sinucidă. Dar se gândise bine, de fapt întreaga ei viață se zbătuse cu întrebarea care e scopul vieții. O întrebare filosofică pentru mulți, dar pentru ea una existențială.
Dumnezeu face farse unora dintre noi, și ne pune doar la încercare. Obișnuia să își spună pentru a trece peste durerea ce-i apărea în piept adesea.
Nu știa cum avea să o facă, dar hotărâse când.
Șapte zile, o săptămână până ce coșmarul avea să ia sfârșit.
Laura încă se uita la ea așteptând o reacție.
– Te duc la nebuni! zise, apăsând pe fiecare cuvânt, cu flăcări în priviri și se întoarse și intră în cameră la ea.
Bubuitul ușii o făcu pe Rebeca să tresară. Fata strânse din pumni, și se mai uită o dată la ecranul aprins.
Tu știi că te iubesc!
Vlăduț încă îi scria…
Fata se uită din nou la picioarele sale și făcu ce se reținuse să facă în fața mamei ei. Clipi.
Lacrimi de cristal se sparseră de obrajii ei, fierbinți ca focul iadului și inima i se rupse de durere.
Ce fac acum? se întrebă încă o dată pentru a mia oară în ultima săptămână.
Mai bine moartă, decât fără el! Asta o să fac, să vedem pe cine o să mai chinuie atunci!!
– Oh, Vlăduț! șopti, ștergându-și lacrimile.
În inima fetei, dragostea înflorise ușor, precum bulbul unui ghiocel ce se străduie să anunțe primăvara, și ea încă se chinuia să îl protejeze, să îl strângă la pieptul ei, la o parte de acul necruțător al frigului ce îl amenința și care era mama ei.
Nu putea lupta însă cu Laura.
Ce s-a întâmplat și cum a început totul?
Iubirea nu e un lucru de împrumut, și nu poate fi oprită doar de opinia unei mame.
Mai bine moartă, decât fără el!
Viața nu merită altfel, chiar nu! Era categorică în privința asta. Dar lucrurile nu fuseseră nicicum așa pe parcursul vieții ei. Laura lua întotdeauna deciziile de una singură. Iar Rebeca trebuia să se supună, indiferent ce ar fi însemnat asta.
Fata închise ochii și o amintire îi veni subit în minte.
Era în parcul Herăstrău și parfumul florilor o învăluiau. Laura pe băncuță, în stânga ei, cu o carte în mână, ridica din când în când privirea și o verifica.
– Ai cerut în parc! zise aceasta, cu ochii la ea.
Rebeca încruntă fruntea și se întunecă la față.
Mama ei era nemulțumită din nou. Fără îndoială că va urma un nou scandal, dacă nu zic ca ea!
Ce facem, fă aici? Credeai că vine ăla din nou, nu?
Rebeca lăsă privirea în jos și nu zise nimic.
Laura, într-un oftat forțat, lăsă și ea privirea în carte.
Mergem acasă?
Pe moment, Rebeca rămase șocată. Cu zece minute în urmă ajunseseră în parc.
– Eu mai vreau să stau! zise, încercând să-și ajusteze tonul, să nu pară cumva ofensatoare.
– Mai stai, pe naiba! se răsti mama ei, făcând-o să tresară. Mergem acum acasă, că nu am chef să stau să te întâlnești tu cu cine știe cine.
– Rămân singură, șopti fără să vrea, și regretă în următorul moment.
– Am venit împreună, plecăm împreună. zise femeia, categorică. Și nu te uita așa la mine.
Adevărul era că Rebeca avea gâtul înțepenit și nu se putea mișca de la șoc. Un șuvoi de senzații reci îi înghețase spatele și îi urcase pe umeri și pe gât, blocându-i orice mișcare.
Fusese obligată să se supună voinței Laurei și lăsă capul în jos. Laura prinse mânerele căruțului și merseră acasă.
Noaptea ce urmă o petrecu în lacrimi. De ce eu? Singura întrebare care contează atunci când lucrurile sunt serioase. De ce eu, Doamne? O întrebare la care nimeni nu îi putea răspunde. Dumnezeu nici atât! Se pare că părintele nostru celest e întotdeauna ocupat atunci când trebuie să dea socoteală.
Făcuse încă o dată cum voise Laura, și suferise mai mult ca oricând până atunci.
Nu și de data asta. Acum vedea lucrurile altfel, și certitudinea a ceea ce urma să se întâmple îi dădea putere. O putere de care nu se temea.
Ceva în ea se schimbase. Ca și cum se metamorfozase în ceva nou. Ceva supranatural, ceva capabil să nu țină seama de consecințe. Ceva ce putea să sfideze opiniile mamei ei.
Rebeca strânse din ochi și văzu chipul Laurei. Sau era propria sa față? Nu știu să distingă, dar nici nu conta. Imaginea asta, ca o amintire, o bucura de fiecare dată.
***
În tinerețe, Laura era leită fiica ei. O Rebeca perfect sănătoasă și cu o poftă nebună de iubire. Poate și de aceea era atât de mult împotriva fetei.
Același păr blond și chip bălai, fin și catifelat, obraji ridicați, făcuți pentru a zâmbi, fără pic de cusur. Ochi albaștri ca marea în strălucirea soarelui îi lumina și mai mult fața. Umeri micuți și feminini, strângeau între ei sânii rotunzi ca două cupe de șampanie, ce îi împungeau bluza albă cu două săgeți ce ar fi înnebunit orice bărbat de fiecare dată când Laura ridica din umeri sau se bucura de ceva.
Dar imaginea sare ca într-un vis, ca o amintire îi revine dintr-un trecut înnegurat, uitat prin forța timpului.
Părul mamei ei un pic mai deschis la culoare, aproape platinat. Trebuie ca Rebeca să fi avut douăzeci de ani.
Mâinile ei în mâinile Laurei și Rebeca zâmbește. Pe atunci și mama ei mai visa.
– Povestește-mi de tata! șopti fata, zâmbind.
Laura oftă și puse mâna pe micul tablou de pe noptiera fetei.
Femeia ridică o mână și buza de jos îi tremură un moment.
– Tatăl tău, iubirea vieții mele. zise Laura și duse o mână la gură.
Pe fața mamei ei fata nu văzu decât o nesfârșită iubire. Dar femeia începu să plângă și Rebeca o opri, amânând povestea femeii.
Laura o îmbrățișă, apoi se rupse deodată, transfigurată din brațele fiicei ei și părăsi camera.
Ziua următoare devenise alta, ca și când Laura pe care o știa fusese schimbată cu o altă Laura, rea și necruțătoare cu fiica ei. Odată cu primirea acelei scrisori pe care o arsese, plângând, chiar de față cu ea. Dar pe care nu i-o dăduse să o citească.
Oare ce scria în ea, și de la cine fusese? De câte ori o întreba pe mama ei, aceasta începea scandalul, și Rebeca termina întotdeauna cu lacrimi pe față.
În Ziua scrisorii, cum o denumise ea, își amintea adesea, că o găsise pe Laura anxioasă și stresată încă de dimineață. Femeia o ajutase în grabă să se spele și să se schimbe, dar o lăsase să se așeze singură în căruț, lucru pe care Rebeca îl făcuse cu dificultate.
– Mamă, ce se întâmplă, unde mergem?
Laura scoase doar un fornăit din nări și împinge căruțul.
Un văl de gheață îi învăluie gâtul Rebecăi, și picături reci i se preling deodată pe ceafă.
– Iubirea e cel mai mare rău! zice Laura.
– Iubirea? inhală Rebeca o gură de aer.
– Ne face sclavii unor prejudecăți, ai unor idealuri ce se află doar în mintea noastră și care nu vor fi niciodată posibile.
Iubirea este un mit, Rebeca. Este o idee pe care o exagerăm fiecare dintre noi pentru a da sens unor gânduri altminteri iraționale, exagerate și lipsite de sens. Ne-ar fi mult mai bine dacă am abandona astfel de idei și am adopta unele noi, precum încrederea în propria persoană, în gândirea rațională, în realitate și nu în fantezie.
Mâinile Laurei încordându-se pe mânerele scaunului rulant.
Mergem undeva, mama? întrebă Rebeca.
– Ți-am spus de aseară! îi răspunse tăios Laura.
Rebeca smuci din cap să se uite la fața femeii, și tot ce îi sări în ochi fu maxilarul încordat al acesteia. Dar tensiunea curgea ca o cascadă în ceafa fetei, ca un ocean de emoții.
Mama! Dar femeia o împinse afară din casă și se întoarse să încuie ușa.
În cele din urmă ajunseră la poștă de unde mama ei ridică un plic.
Deodată Rebeca se simți în panică. Un val rece trecu peste ea, din vârful degetelor picioarelor până în cap, ca și cum deodată era conștientă de prezența morții. Un fior rece îi ridică broboane mici și reci pe mână.
Mama ei o împingea și pietrele de sub tălpile femeii trosneau, ca și când ar fi vrut să îi spună ceva Rebecăi, să-i dea de știre cu privire la un pericol iminent.
Deodată observă că nu era drumul spre casă. Rebeca ridică o mână și o puse pe degetele reci ale mamei sale.
Mama, ce se întâmplă, unde mergem acum?
– Lasă, că o să vezi tu! răspunse aceasta printre dinți.
Dar era drumul spre pod. Din depărtare, aproape că putea vedea albia liniștită a lacului Herăstrău. Auzise de copii ce își găsiseră sfârșitul în jurul și în apa acestui lac.
Ce voia mama ei, de ce mergeau la pod? Rebeca nu știu ce să-și răspundă.
Fata lăsă însă imediat mâna în jos și o prinse de cercul de fier de pe roțile căruțului, oprindu-l în loc.
– Vreau să îmi spui acum! strigă Rebeca, uitându-se la Laura.
– Încă puțin și o să îți spun! îi răspunse femeia și începu să împingă din nou căruțul. Rebeca știu că era hotărât deja. Mama ei nu avea să îi spună decât la timpul pe care îl hotărâse ea, și își puse mâinile, în poală, încercând să facă față presiunii ce îi creștea în piept.
Câteva zeci de metri mai în față, capul podului, o spărtură în marginea de piatră, unde un tir intrase. Ochii Rebecăi se duse direct la aceasta.
– Mama, ce faci? Strigă fata, panicată, ducând mâinile la față.
Rebeca închise ochii sperând, și șopti ușor: – tata! Inima îi pulsă și un suspin țâșni din piept, dorindu-și să dea timpul înapoi, să îl readucă la ea pe Bogdan, sau mai bine să creeze o nouă lume.
Tatăl ei poate va fi din nou lângă ea în felul ăsta, ținând-o în brațe, pieptănându-i părul, readucându-i zâmbetul mamei ei.
Fata clipi și imaginea dispăru. Lacrimile îi umplură din nou ochii Rebecăi și ea și le șterse cu palmele suspinând sacadat.
Nu, o astfel de viață nu putea avea. Ce trebuia să facă avea să ducă la îndeplinire și ce avea să urmeze, nu mai era treaba ei.
***
În camera ei, Laura se pregătește și ea să se culce. Aceasta întinde mâna și apucă marginea micului tablou de pe noptieră. Își lipește buzele de poză, apoi îl pune la loc.
Femeia își desface părul alb ce-i cade pe spate ca niște valuri argintii. Frumusețea chipului ei este doar puțin ascunsă de ridurile de sub ochi și pielea feței pare la fel de tânără deși subțiată de vânturile vieții. Își șterge lacrimile și se așază pe pat.
Dar nu poate să doarmă, ceva nu îi dă pace.
O crescuse bine pe Rebeca? Oare făcuse suficient pentru ea? Era clar că îi dăduse toată ființa ei, fiecare clipă și fiecare gând al ei.
Femeia își trecu mâinile peste față și se ridică. În primul moment păși către ușă. Întinse mâna către clanță, și când o atinse, trase mâna înapoi ca arsă.
În acest moment, lumea parcă a luat-o razna, totul e cu susul în jos și nimic nu mai e cum a fost. Pune mâna pe telecomandă și perie butonul de pornire cu arătătorul.
Ce aș putea să văd la televizor? Dezastre și vești de război? Noi crime și alte sinucideri?
În urmă cu trei zile văzuse o sinucidere la televizor. O fată apropiată de vârsta Rebecăi se sinucisese pentru că părinții refuzau să o lase să iasă în oraș.
Urăsc lumea asta! își spuse, așezându-se pe marginea patului. Viața e întoarsă pe dos și tot ce pot face, este ceea ce am învățat.
Lumea asta este moartă în propriile dorințe.
Daniela Mureșan, douăzeci și unu de ani. Mama acesteia implora la televizor părinții să aibă grijă de copii indiferent de vârstă. Oare unde greșiseră acești părinți? se întrebase imediat, dar nu făcu o paralelă. O crescuse singură pe Rebeca și nu încăpea îndoială că fiica ei era protejată.
Nu exista comparație, dar iată că își duse mâna la inimă și se întrebă: – ce trebuie să fac?
Chipul i se întunecă deodată și nu își răspunse. Se băgă sub pătură și se întoarse pe o parte, cu o mână sub cap.
Laura strânge din ochi din nou, în speranța că are să adoarmă de data asta. Dar o amintire din trecut îi vine în minte.
Rebeca îi spunea lui Bogdan că îl iubește. Tatăl fetei replicându-i că și el o iubea de asemenea.
Ne îndrăgostim de cei pe care-i idolatrizăm întâi, și după aceea îi căutăm în toți cei pe care-i întâlnim!
Oare?
Întrebarea vine imediat, scurtă și necruțătoare. Mama care vede atracția fiicei pentru tată, băiatul care vede în mama sa partenera perfectă pentru o viață în deplină fericire.
Manipulați de sentimente?
Pentru ediția tipărită
Cartea poate fi găsită și comandată pe gigantul retailer american, Amazon.
Pentru ediția digitală
Cartea poate fi găsită și comandată din magazinele Google Play Books și Apple Books.
