Adnana și cartea lui Moș Crăciun continuă povestea Crăciun pentru Frați într-un mod amuzant și reconfortant. Este o poveste scurtă ce poate fi citită în cel mult o jumătate de oră.
Ziua de Crăciun se apropie cu pași repezi și cele necesare pentru ziua cea mare nu sunt pregătite încă. Ba mai mult, piticuții însărcinați cu lucrul s-au întors unul împotriva celuilalt ca și cum ceva rău îi influențează.
Fâstâcel, Amărica, Dulcica, Picioruș și Migdăluța trebuie să îi scoată din starea în care se află.
În căsuța ei, vrăjitoarea Adnana are propriile ei planuri cu privire la ziua de Crăciun.
„Trebuie să îl eliberez pe stăpânul meu, Santhan ElDarth”, își spune, dar și aici lucrurile se complică. Adnana primește o veste rea și asta o întoarce și mai mult împotriva Moșului cel Bun.
Adnana are un nou țel acum.
O poveste spumoasă care să vă bucure sărbătorile de iarnă, pentru părinți și copii.
În continuare voi reda în întregime primul capitol din Adnana și cartea lui Moș Crăciun.
CAPITOLUL 1
Prima zi din luna Decembrie începu cu un soare strălucitor, ce urcă, dis de dimineață pe cer, voios aruncând razele sale peste tot în jur, parcă nerăbdător să își facă de lucru. Nimeni nu ar fi spus că în curând, întunericul avea să se așeze ca o manta peste lume. Nimeni nu ar fi crezut că lucrurile aveau să o ia foarte ușor și repede la vale.
În Veselia, orășelul din valea Speranței, unde casa lui Moș Crăciun stă așezată pe micuțul deal de la poalele Muntelui Celui Alb, Aramat, care o înconjoară ca un părinte iubitor, lucrurile nu mergeau perfect în acest moment și elfi și pitici umblau de colo-colo cu fruntea încruntată, uitându-se unul la altul cu suspiciune.
În mijlocul lor, o zânuță micuță, încerca să îi facă să se reapuce de lucru.
– Lucrul trebuie să continue. Copii vor aștepta cadourile, și Moșul se întoarce curând.
Ce e cu voi? întrebă ea trecând cu repeziciune de la unul la altul pentru a-i privi în ochi.
Ceva tocmai urma să se întâmple și niciunul dintre ei nu putea să își dea seama de asta, dar toți simțeau tensiunea adunându-se în umerii lor, tot mai mult, prinzându-i ca într-o Gheară, obligându-i să se strângă în ei. Fiecare era însă preocupat de propria persoană înainte de toate, ca și cum nimeni în afară de ei nu ar fi contat mai mult.
Un nor negru se ivi curând însă pe cer și umbra căzu ca o manta întunecată peste mica vale, arcuindu-se ca o Gheară încovoiată și ascuțită ca o greblă, acoperind-o aproape în întregime.
– Aia e prăjiturica mea, zise Colțunaș, aruncând o privire aspră spre sora lui mai mică.
Acesta se repezi și-i smulse prăjiturica din mână și fetița rămase în pragul ușii cu ochii pierduți la el, împietrită în loc.
– Colțunaș, șopti ea, și se întoarse în casă, cu ochii sticloși de lacrimi.
Micșunica se așeză pe marginea pătuțului ei și își prinse mânuțele în poală. Bărbia îi tremură un moment și micuța începu să plângă ca și cum i se anunțase deodată sfârșitul lumii.
Nimeni în jur nu îi putu vedea suferința și nu îi putu șterge lacrimile, dar fetița tresări ca și cum un fior rece îi trecu prin corp făcând-o conștientă de o prezență nefirească în aer.
Hih, se întâmplă ceva, își spuse în primul moment, închizând ochișorii pentru a-și ascuți simțurile.
Ar trebui să fac ceva, își spuse deodată alertă de acest sentiment nou.
***
În căsuța Adnanei, de la periferie, din păduricea veșnic verde, lucrurile erau la fel de mohorâte ca în fiecare zi în ultimul timp și micuța vrăjitoare se plimba cu privirea în podea, gândind, încercând să găsească o soluție la o problemă ce o măcina deja de ceva vreme.
Ce mă fac? se întrebă ea, plimbându-se dintr-o parte în cealaltă a camerei, cu o mână prinsă de bărbia ei micuță și albă cu fruntea încruntată.
Ce e de făcut în cazul ăsta? Va trebui să mă hotărăsc. În plus, Crăciunul nu poate veni fără stăpânul meu. Ok, am patru zile să îl eliberez și încă una să mă pregătesc pentru întrunire.
Oh, asta înseamnă că va trebui să găsesc cele de trebuință, și va trebui să mă grăbesc un pic. Sunt sigură că stăpânul Santhan ElDarth așteaptă să fie eliberat.
– Ok, nu e cazul să mă panichez, am timp suficient.
Timp suficient am, e adevărat, își spuse ea, dar mai e și cealaltă problemă. Oh, am nevoie de ajutor. Dar cine e să mă ajute pe mine? Că sunt singură.
Nu poate să mă prindă ziua cea mare în felul acesta, se frământă ea încercând să se gândească.
Va trebui totuși să găsesc ce îmi trebuie pentru întâlnire, își zise și o porni pe hol către scara ce ducea la etaj și apoi în pod.
Dar lasă că am rochia perfectă. Surorile mele vor râde încă o dată de mine, la fel ca în urmă cu… la fel ca atunci, dacă nu o voi purta de data aceasta, da.
Dar nu, nu voi lăsa să se întâmple asta. Voi purta cea mai frumoasă rochie creată vreodată.
Micuța vrăjitoare intră în încăperea din podul întunecat și plin de plase de păianjeni, și dând de două ori din baghețica ei cioplită din cornul lui Pegasus, regele cailor și al unicornilor, lumina străluci pentru un moment, dar se stinse imediat.
Hm, ce se întâmplă? se întrebă ea și mișcă baghetuța din nou. De data asta însă nu se întâmplă nimic, și ea rămase în întuneric.
– Ceva ciudat se întâmplă aici, șopti și scutură baghetuța iarăși și iarăși, de câteva ori, fără folos însă.
Va trebui să fac ceva. Bagheta asta nu mă mai ascultă deloc.
Asta e din cauză că stăpânul meu este înlănțuit. își zise, strângând din pumni și din dinți, totodată.
„Oh, dar vei fi liber curând, stăpâne, Santhan ElDarth și puterea ta se va arăta din nou în valea aceasta. Moș Crăciun va trebui să îl dezlege, că altfel…
Băgă mâna în mânecă și scoase un ceas auriu. Busola timpului e în mâinile mele acum, și pe mare învolburată voi naviga în miezul întunericului lui Moș Crăciun, de unde îl voi smulge pe stăpânul meu.
Timpul nu e trecut niciodată, acum că acest ceas de aur îmi aparține.
Stăpânul are dreptate, este un instrument foarte util. Adnana se mai uită un moment la el și îl băgă la loc în mânecă.
Vrăjitoarea ieși însă din cameră și coborî treptele în grabă ca și cum ceva o chema și ea trebuia să dea ascultare.
Adnana deschise ușa la intrare și ieși din casă. Ridică mâinile spre cer apoi se plecă până la pământ.
Te invoc mărite Santhan
Pe tine creatorul pământului
Pe tine, stăpânitorul
Eu sunt Adnana, Profeta de Ambra
Eu sunt vocea care strigă
Sunt cea care îți cunoaște secretele
Și sărbătorile tale toate
Auzi-mi acum strigătul, mărite Santhan ElDarth
Auzi-mă și ascultă-mi inima și urletul ei
Sunt aici pentru tine
Și voia ta îmi e întotdeauna poruncă
strigă vrăjitoarea dar glasul i se opri
Adnana căută în stânga și în dreapta, dorind să audă mai bine.
Ce se întâmplă, ce se aude? se întrebă ea.
Adnana ridică ochii spre cer și un nor se întindea de-a lungul văzduhului, la orizont și se îndrepta cu repeziciune și uruit spre ea.
Hih, acela e un nor de năpastă! gândi și intră în casă.
Aș face bine să îmi văd de treabă înăuntru, nu e momentul pentru invocarea duhurilor.
Adnana urcă încă o dată pe scară, până în pod. Împinse în ușă, și privi în dreapta.
Puse bagheta pe măsuța de lângă ușă și intră, pășind pe umbra ce se întindea până în mijlocul încăperii.
Dar acum sunt ocupată. Voi purta cea mai frumoasă rochie. își zise ea, rotindu-se pe un picior, încercând să își amintească sau să găsească privind locul în care se afla.
Fractus Astris, sper să nu mă respingi din nou. Oi fi tu ruptă din stele, dar nu vreau să te rup și eu. gândi ea.
Unde îmi ești, se întrebă micuța vrăjitoare, mutând privirea în bezna ce-i stătea împotrivă dincolo de mijlocul încăperii.
Dar ochii îi erau obișnuiți cu întunericul și putu să distingă ceva, o formă cunoscută undeva în stânga.
Adnana merse către cufărul mare, din colțul cel mai întunecat al podului, și împinse capacul în sus, deschizându-l ușor, rezemându-l apoi cu atenție de peretele negru, ca și când n-ar fi vrut să facă vreun zgomot care să disturbe duhurile ce sălășuiau încă în locașul acela.
– Oho, aici îmi ești! exclamă ea și aplecându-se își prinse degetele de rochia albă ce strălucea, în lumina pietrelor scânteietoare ce o brăzdau pe piept, pe brațe și pe poale, în cutia mare, de lemn, ca o podoabă fără de preț în lumina soarelui. De data asta întreaga încăpere se umplu de lumină și ea putu să vadă.
Așa, ia să vedem. Ce avem noi de făcut aici?
Adnana ridică rochia, dar aceasta îi alunecă la loc în cutie, printre degete, și POC, capacul se închise, lăsând-o pe Adnana din nou în întuneric. Oh nu, tot mă respinge. Asta nu e bine, asta nu e bine deloc. Am să o mai las atunci, poate o să mă lase data viitoare.
Lucrurile trebuie să se schimbe și rochia asta încăpățânată să mă asculte. Nu îmi vine să cred ce mi-a făcut nașa mea. Să îmi dea o rochie cu temperament. Cine ar vrea așa ceva, oricât de frumoasă ar fi?
În cazul ăsta am să încep cu stăpânul meu, el trebuie să aibă prioritate, și în plus o… zise dar nu continuă. Adnana coborî din pod în grabă pe scara în spirală. Deschise ușa de la intrare și ieși din casă.
O umbră se îndrepta, înaintând tot mai repede pe cer, spre ea.
O să mă duc de una singură la Moș Crăciun și o să îi cer să îl elibereze pe stăpânul meu. Nu poate fi atât de dificil. Moș Crăciun e vesel și durduliu cum e, mă îndoiesc că o să poată să alerge după mine. Și chiar de o să o facă, ultima oară nu prea a reușit să mă prindă. Anii îl ajung chiar și pe el, timpul nu cruță pe nimeni.
Da, asta am să fac. Dar nu acum, oh nu acum, nu.
Întâi va trebui să îmi fac un plan. Un plan, mda…
