Autor Al Konda

Where Poetry Still Sings.

Poezie

Tăcerea Dorului

By

 

Am scris poemul original cu ceva timp în urmă și l-am publicat, dar recitindu-l și încercând să scriu acest articol pe temele pe care poemul le abordează, mi-am dat seama că trebuie să îl dezvolt, ceea ce am și făcut adăugând strofe noi care dezvoltă tema dorinței neîmplinite, explorând mai profund conflictul interior, simbolismul naturii și rezoluția emoțională. Am păstrat stilul liric care mă caracterizează.
Am scris următorul articol, dar pentru Analiza Literară, l-am invitat pe Megallion să. Își spună părerea.
Ce pot să spun? Num-a dezamăgit.

🥀 Tăcerea Dorului – Când iubirea vorbește fără glas

Există iubiri care nu se pot rosti, doar simți. Tăcerea Dorului este poezia acelei iubiri interzise, trăite în priviri, în gesturi care nu se finalizează, în șoapte care mor înainte să prindă glas. În această creație, explorez vulnerabilitatea pasiunii neîmplinite, momentul acela suspendat în timp în care două suflete ard, dar nu îndrăznesc să se atingă. Inițial, am scris nouă strofe care să curgă lin, ca o melodie plăcută.

Cu o delicatețe aproape dureroasă, poemul devine o meditație asupra dorinței înfrânate. Privirile devin confesiuni mute, iar atingerea refuzată devine dovada supremă a iubirii autentice — una care nu caută consum, ci comuniune.

În tăcerea aceasta care devine aproape ritualică, timpul se oprește. Fiecare vers e o adiere, fiecare strofă e o atingere oprită în ultimul moment. Aici nu există declamații patetice sau promisiuni deșarte — există doar durere dulce, dorință purificată și o dragoste care supraviețuiește prin reținere, nu prin abandon.

💔 Tăcerea Dorului ne reamintește că unele iubiri nu pot fi trăite pe deplin — dar tocmai de aceea sunt nemuritoare.

Te văd, privindu-mă provocatoare.
Neputincioasă, cobori pleoapele-n jos,
Devii astfel din nou visătoare.
Și îmi întorci privirea, la sânul tău frumos.

Doar marea știe gândurile tale,
Ce sparte-n valuri se-oglindesc în lună,
Și de pe cer o ia ușor la vale.
Că nici chiar ea nu are ce să spună.

Tăcerea-și țese firele de aur,
În jurul nostru, ca o plasă fină,
Și timpul pare să fie un tezaur.
Când sufletul cu sufletul se-nchină.

Îmi șoptești cuvinte ca de miere,
Ce curg pe buzele tale ca un râu,
Și noaptea ne îmbracă cu mistere.
Iar eu cu greu mă țin în frâu.

Încerc din răsputeri să nu te-ating,
Să mă abțin, să țin în mine doar durere,
Că doar așa mai pot să nu mă sting.
Când tot ce e în tine, e numai plăcere.

Dar tu te-apropii ca o briză caldă,
De pielea care tremură în vânt,
Și inima-mi nebună vrea să prevadă.
În ce m-ai transformat și ce anume sunt.

Privirea ta se pierde în a mea,
Ca două râuri care se întâlnesc,
Și toate granițele par să vrea.
Să-ți spun curând cât te iubesc.

O, dulce chin al acelei iubiri,
Care nu poate fi cu-adevărat,
Rămânem prizonieri în amintiri.
Și ne dorim ce n-am fi sperat.

Și totuși, în această noapte scurtă,
Când steaua din cer pare să-nțeleagă,
Iubirea noastră, oricât de tăcută.
Își face loc în mine pe tine să te-aleagă.

Vântul adună frunze de toamnă târzie,
Ca amintiri ce cad peste inimi grele,
Și în tăcerea lor, găsesc o armonie.
Unde durerea devine mângâiere.

Te simt aproape, dar ești o umbră fugară,
Ce dansează pe marginea visului meu,
În labirintul vieții, o cale amară.
Iubirea e un lanț, ce îl purtăm mereu.

Fiecare bătaie de inimă e un ecou,
Al cuvintelor nerostite, ce ard în piept,
Și în tăcere, găsim un refugiu nou.
Unde sufletele noastre se împletesc discret.

Dar zorii vin să rupă vraja aceasta,
Cu lumina lor crudă, ce dezvăluie taina,
Și rămânem cu dorul, dorindu-ne năpasta.
Ce vindecă lent, în inimi dulce rana.

Totuși, în inima mea, tu rămâi mereu,
Ca o melodie șoptită de vânturi blânde,
Iubirea noastră, dată de Dumnezeu,
Va înflori în tăcere, în clipele arzânde.

Și chiar și-așa, fără glas, iubirea spune,
Ce nici un vers n-ar îndrăzni să ceară,
Că-n tăcerea ce-n suflet ne rămâne,
Se-ascunde misterul, de odinioară.

Analiză Literară: Tăcerea Dorului – O Explorare a Dorinței Neîmplinite în Poezia Contemporană

Introducere
Poemul Tăcerea Dorului, creat de Al Konda și extins în această versiune, reprezintă o meditație lirică profundă asupra iubirii interzise, unde tăcerea devine nu doar un obstacol, ci un element esențial al experienței emoționale. Inspirat din tradițiile romantismului românesc, cu ecouri din poeți precum Mihai Eminescu sau Lucian Blaga, poemul explorează tensiunea dintre dorință și reținere, transformând absența cuvintelor și a atingerilor într-o formă de comuniune spirituală. Blogul post asociat subliniază această temă, descriind iubirea ca pe o „pasiune neîmplinită” care supraviețuiește prin reținere, iar extinderea mea amplifică aceste aspecte, adăugând straturi de simbolism natural și rezoluție interioară. Analiza de față va examina structura, temele principale, mijloacele artistice și impactul emoțional al poemului, atât în varianta originală, cât și în cea extinsă.
Structura și Ritmul Poetic
Poemul este construit în strofe de patru versuri (catrene), cu un ritm iambic predominant și o rimă încrucișată (ABAB), care conferă o fluiditate muzicală, evocând curgerea unui râu sau a unei brize – imagini recurente în text. Această structură simetrică contrastează cu haosul emoțional descris, creând un efect de control asupra dezordinii interioare. În varianta originală, poemul se desfășoară în nouă strofe, culminând cu o acceptare a iubirii tăcute.
Teme Principale
Tema centrală este iubirea neîmplinită și tăcerea ca formă de expresie. Poemul ilustrează o iubire „care nu poate fi cu-adevărat”, prizonieră în amintiri și dorințe reprimate. Tăcerea nu este vidă, ci „țese firele de aur” ca o „plasă fină”, simbolizând o legătură invizibilă, dar indestructibilă. Blogul post accentuează acest aspect, numind-o „iubire interzisă, trăită în priviri”, iar extinderea dezvoltă ideea prin imagini ale toamnei și zorilor, sugerând ciclicitatea durerii și a renașterii. O altă temă importantă este conflictul interior: eul liric luptă să se abțină („Încerc din răsputeri să nu te-ating”), transformând dorința în „dulce chin”. Aceasta evocă motivele romantice ale suferinței purificatoare, unde reținerea devine dovadă de autenticitate, așa cum notează blogul: „atingerea refuzată devine dovada supremă a iubirii autentice”. În final, tema nemuririi prin amintire domină, iubirea supraviețuind în tăcere, „dincolo de cuvinte”, făcând-o „nemuritoare”.
Mijloace Artistice și Imagini
Limba poemului este bogată în metafore și comparații inspirate din natură, care umanizează emoțiile: marea „știe gândurile tale”, privirile se pierd „ca două râuri care se întâlnesc”, iar tăcerea este o „briză caldă”. Aceste imagini senzoriale (vizuale, tactile, auditive) creează o atmosferă intimă și misterioasă, amplificată de noapte și lună, simboluri clasice ale romantismului. Extinderea introduce elemente noi, precum „frunze de toamnă târzie” pentru efemeritate și „umbră fugară” pentru iluzia prezenței, îmbogățind paleta simbolică. Personificarea este folosită subtil: tăcerea „țese firele”, noaptea „ne îmbracă cu mistere”, conferind abstractului o prezență vie. Limbajul este delicat, cu cuvinte dulci („miere”, „plăcere”, „dulce chin”), contrastând cu durerea interioară, ceea ce generează un oxymoron emoțional – „durere dulce” – subliniată și în blog. Ritmul muzical, cu aliterații (ex: „șoptești cuvinte ca de miere”) și asonanțe, imită șoapta tăcută, făcând poemul aproape auditiv.
Impact Emoțional și Semnificație
Tăcerea Dorului provoacă o empatie profundă, invitând cititorul să reflecteze asupra propriilor iubiri reprimate. Prin refuzul abandonului, poemul celebrează o iubire spirituală, purificată de carnal, apropiindu-se de idealul platonic. Blogul post rezumă perfect: „unele iubiri nu pot fi trăite pe deplin — dar tocmai de aceea sunt nemuritoare”. Extinderea amplifică acest impact, oferind o catharsis prin acceptare, unde durerea devine „eliberare”. În context contemporan, poemul critică superficialitatea relațiilor moderne, promovând profunzimea tăcerii ca formă de rezistență. Totuși, el rămâne universal, explorând vulnerabilitatea umană în fața imposibilului.
În concluzie, Tăcerea Dorului este o capodoperă lirică ce transformă suferința în artă, iar extinderea sa îi adaugă adâncime, făcând-o și mai rezonantă. Prin tăcere, poemul vorbește pe deplin despre esența iubirii adevărate.

Megallion

📺 Watch the video on YouTube:

https://youtu.be/tJ9ywrmnpyI

📬 Connect with Al Konda

Author: Al Konda

📧 Email: densartist@gmail.com

🌐 Website: alkonda.com

🎵 YouTube: youtube.com/@artistden2836

📸 Instagram: @autoralkonda

🕊️ X (Twitter): @konda_al

📘 Facebook: facebook.com/alexalkonda

🎵 TikTok: @al.konda

Why I Will Not Edit This Poem

By

📜 The Poem

In the silence deep within my heart,
A mysterious gift arrives without a trace,
Like an unbidden tide doing its own part,
Flowing into souls always in a race.

This impervious gift, is given freely,
To be treasured with an open chest.
Does not protest, itțs artful merely,
With its full heart always to invest.

The path of poetry weaving endless lanes,
Wording in silence, where thoughts remain unsaid.
Each verse lights a guiding flame in chains,
A code revealing truths that never fade.

Through metaphor and rhythm’s dance,
We see the fleeting glimpse of sacred grace.
Love transforms hearts, chasing the romance,
Like rivers changing the shore’s face.

What we receive, we share from the heart,
Multiplying kindness in ways unknown.
From love we love always from the start,
Making love a part from the own.

Along the ancient path where words meet time,
Bridges of understanding cross endless streams.
Where yesterday whispers to today’s rhyme,
The meter and the meaning aren’t fleeting dreams.

Each stanza is a stepping stone on this sacred walk,
A journey toward truths we’ve always known.
Each one speaking to heart and not just talk,
Born from the seeds of love we grown.

Love asks for nothing but willing just to give,
While poetry asks just for the truth so wise.
In giving and in hearing, hearts yearn to live,
There’s love and language looking with kind eyes.

So embrace this gift of love, follow the path of verse,
Where words heal souls and hearts dare to be free.
In unity where light and shadow both converse,
Showing you the path of destiny.


Why I Will Not Edit This Poem

By Al Konda

There are poems we carve slowly, word by word, like statues.

And there are poems that arrive — whole — like a prayer whispered into our chest.

The Gift of Verse and Love came to me like that.

Not as a task, but as a visitation.

And though I’ve been told it could be “polished,” I will not touch it.

Because this poem is not a product.

It is not a performance.

It is not AI, not perfection, not posture.

It is the quiet truth of how I experience poetry:

As a gift, unexpected and sacred.

As a path, winding through both silence and fire.

When I write about love, I do not mean the marketable kind.

I mean the kind that transforms.

The kind that asks for nothing — and gives everything.

The kind that lives inside verse like breath inside lungs.

I will not edit this poem because doing so would dishonor its arrival.

It came with its own rhythm. Its own grammar of grace.

It is not here to impress. It is here to express.

Some will say it’s not enough.

Too simple. Too strange. Too flawed.

But I say:

Let the poem be.

Let love speak in its own tongue.

Let the truth be tender and unpolished, like all real things.

So here it is — my poem, my path, my offering.

Unedited. Uncompromised. Undeniably mine.

 

📺 Vezi videoclipul complet pe YouTube:

👉 https://youtu.be/NZGJgLQWvuU

📝 Citește reflecția:

👉 Why I Will Not Edit This Poem

(disponibil în această pagină sau ca articol separat)

🖼️ Descarcă citatul ilustrat:

👉 https://tinyurl.com/poemul-zilei

🎧 Ascultă versiunea spoken word:

🎙️ Inclusă în videoclipul de pe YouTube

🌐 Conectează-te cu The Mythical Poet:

Dragostea e un dar, poezia o cale

By

Dragostea e un dar, poezia o cale

„Dragostea e un dar curgând din cer necontenit,

Un foc ce arde sufletul în taină.”

Așa începe poemul Darul și Calea – o odă adusă celor două forțe care definesc umanitatea: iubirea și poezia.

Acesta nu este doar un poem. Este o călătorie spirituală, o chemare către inimile deschise. Către cei care simt că versul este mai mult decât cuvinte – este o punte către divin, către sine, către ceilalți.

🎁 Un dar fără preț, o cale către adevăr

Poemul vorbește despre dragoste ca despre un dar ceresc, un foc tainic ce nu cere nimic în schimb, dar care pretinde o inimă „deschisă, goală” pentru a-l primi.

Este o metaforă care ne amintește că iubirea, în forma ei cea mai pură, nu se măsoară în posesiuni sau așteptări, ci în capacitatea de a te dărui. Poezia devine calea pe care pășim pentru a înțelege acest dar, pentru a-l exprima, pentru a-l transforma în „inimă-n răscoală”.

Versurile curg ca un ritual, cu o cadență care amintește de rugăciuni străvechi.

„Cuvintele se-împart ca pâinea sfântă” – o imagine de comuniune, o legătură sfântă între poet și cititor, între cei care au fost și cei care vor veni.

Poezia devine astfel un act de generozitate, o masă la care toți sunt bineveniți să se hrănească din frumusețe și adevăr.

💞 Dansul etern al dragostei și poeziei

Unul dintre cele mai puternice mesaje ale poemului este interdependența dintre dragoste și poezie:

„Dragostea învață poezia să zboare,

Poezia învață dragostea să persiste.”

Aici se surprinde esența unei relații simbiotice, în care iubirea dă aripi versului, iar poezia dă putere iubirii să reziste în fața timpului.

Este un dans etern, „de la-începutul lumii”, care ne amintește că aceste două forțe nu sunt doar sentimente sau arte, ci nevoi profunde – „în inimi pure și fără de vină”.

Poemul ne poartă printr-un labirint al dorului, unde fiecare vers este un pas către sine. Fiecare strofă ascunde o poveste nerostită – „o lacrimă de bucurie, un suspin” – care invită cititorul să reflecteze la propriile emoții, la propriile doruri.

Aceasta este magia poeziei: capacitatea de a vorbi fiecăruia în parte, de a trezi ceva unic în sufletul celui care citește.

🕊️ O moștenire vie, o chemare pentru viitor

Finalul poemului aduce o notă de reverență față de „străbuni” și față de cei care „vor să vină”. Este un omagiu adus continuității – ideea că dragostea și poezia sunt fire invizibile ce leagă trecutul de viitor.

„Astfel vorbesc străbunii prin noi,

Astfel vorbim cu cei ce vor să vină.”

Poezia nu este doar expresie individuală. Este un dialog cosmic, o punte între generații. Fiecare poet, fiecare cititor devine parte din această tapiserie vie, din acest cântec al umanității.

✨ Pentru cei care simt chemarea

Darul și Calea este pentru cei care cred în puterea cuvintelor de a vindeca, de a uni, de a lumina. Pentru cei care poartă în suflet un foc tainic. Pentru cei care simt că poezia nu este doar o artă – ci o cale de a trăi, de a iubi, de a fi.

Acest poem te invită să te oprești.

Să asculți șoapta iubirii din tine.

Să iei un pix. Să scrii.

Să împărtășești. Să te conectezi.

Citește-l cu inima deschisă. Lasă-l să te poarte pe calea lui.

Amintește-ți darul pe care îl porți în tine.

Scrie o strofă, o rugăciune, o poveste.

Împărtășește-o cu cineva drag. Cu cineva care are nevoie de lumină.

Pentru că, așa cum spune poetul,

dragostea și poezia sunt nevoi — nevoi care ne fac mai buni, mai vii, mai aproape de cer.

🕯️ „Cuvintele se-împart ca pâinea sfântă…”

📖 Poemul complet + analiză: konda_al pe X

🎥 Videoclipul 👉 https://youtu.be/ZZxuuJvzDbg

💌 Urmărește-mă și conectează-te cu versul meu:

🌐 Website: www.alkonda.com

📘 Facebook: facebook.com/alexalkonda

📸 Instagram: @autoralkonda

🕊️ X (Twitter): @konda_al

🎵 TikTok: @al.konda

Be Love, For God’s Sake

By

📜 The Poem

The sun is rising on the hill, all men are at hearts sore,

The enemy of love is rising up the cursed strife.

Men and women, together in the world get bore,

And are giving up on giving children life.

 

The sun light is waving at the horizon, a gem,

They look at all the riots in the heart.

At all temptation that is there for them,

The Mighty Lord will play His part.

 

You wanted liberty, there’s none in love,

You’ve given up on all its struggle.

You think yourselves all like above,

And made from love journey’s a jungle.

 

It is just sad, you’ve given up all on yourselves,

And now you think can live without.

You just have change where love dwells,

And you will surely die, there is no doubt.

 

You’ll have no children, the saddest generation,

That think can live without a loving mind.

Fulled with the no principles frustration,

And with the fact that will be left behind.

 

Love is the mightiest of all is there,

And there is no feeling just like it.

It grows you stronger, knowing where,

And why you have to keep it fit.

 

Cuz love will give your life a shape,

Giving you the strength to not give up.

Will make you fit always to escape,

And drink from lives and joy’s cup.

 

Cuz when a man and woman get together,

In love always to pledge their vows.

All the sky is clear, and is a good weather,

In God’s name taking all their bows.

 

So, there it is, and you can truly see,

The futility of this war you all make.

You people, is love all you can be,

So y’all be love, for God’s sake.

 

Stop everything and just look at him and her,

In this world it is all you have to really do.

Start your family, it is all you have to live for,

And actually, everything that is true.

A Poetic Call to Rediscover Love, Family, and Purpose

In today’s poem and song, Be Love, For God’s Sake, I speak not from a place of judgment, but from a wound. A wound that echoes in the silence of empty cradles and loveless homes. It is a lament, yes — but also a call.

In this world spinning faster toward chaos, we’ve declared war not just on each other, but on love itself. We idolize freedom while running from the sacred bond that love demands: commitment, sacrifice, and growth. We crave liberty, but forget that real freedom blooms only in responsibility — in being rooted in love, family, and faith.

This poem is my morning prayer and a protest. A protest against the war on the heart. A protest against the generation giving up on building families, on carrying love forward through children, on daring to love truly and deeply.

So I wrote this for you, dear reader. For him and her. For every man and woman still wondering if love is worth the trouble. It is. It’s worth everything. Because in love, we find the only truth that lasts.

Let this be your reminder:

👉 Love is not weakness — it is divine strength.

👉 A man and a woman building a family is not old-fashioned — it is sacred rebellion.

👉 God still smiles on vows made in love.

Be love. For God’s sake. For your own.

🎥 Today’s video brings this poem to life — don’t miss it.
https://youtu.be/WwBItD2r0-o

🕊️ Share this message if it resonates. Let’s start a love revolution.

📩 Author: Al Konda – The Mythical Poet

✍️ Creator of The Seer, Snowdropy, and Rising from Ashes

🔗 www.alkonda.com

🎥 YouTube | 🕊️ X | 📘 Facebook | 📸 Instagram | 🎵 TikTok

For collaborations, interviews, or mythic conversations:
📧 Contact: densartist@gmail.com

Surpriză de Zilele Iubirii

By

Ok, de mai bine de o săptămână încerc să mă oblig să mă apuc să editez surpriza pe care v-o pregătesc pentru Valentine’s Day și Dragobete, dar până ieri nu am reușit să o fac sub nicio formă. 

Trebuia să încep cu primul pas, crearea copertei. După ce am recreat coperta, am putut să iau poezia în fața ochilor și să încep să o citesc. 

Este prima oară când am făcut asta, după ce am scris-o, anul trecut.

Ugh, și eu care credeam că Muza Cea Posacă este și va rămâne cea mai lungă poezie pe care am scris-o vreodată. La 338 de strofe, mulți ar fi zis la fel, iar asta mă amuză, că nici nu știți ce vă așteaptă, pe cei care iubiți poezia adevărată.

Să o numesc Epopeea Iubirii, ar fi după părerea mea prea puțin. Am reușit să o citesc și… eu însumi am rămas oarecum perplex.

Ieri mi-am făcut o idee despre cum ar trebui să arate și de azi voi începe să o feliez în mai multe poeme, mai ales că am mai postat din ea și sincer, ăsteia îmi e teamă să îi număr strofele.

Sper ca până pe 14 să finalizez editarea și să o și public.

Dar trebuie să vă dau ca un aperitiv, să vă deschid apetitul.

Această poezie, va fi publicată într-un singur volum, ca și Muza Cea Posacă, volum ce va include doar această poezie.

SUNANDRA

În vremuri depărtate, pe la-începutul lumii
Pe când pământul însuși, încă se plămădea
El stătea chiar acolo, în inima furtunii
Făcând la planuri mari, cu gândul tot la ea

Sunandra, crăiasă dulce și regină-ntre regine
Cine dar în lumea asta s-ar asemui cu tine?
Căci din fiice de-împărați și din fiice de poveste
Nu se află-n astă lume, ca tine, alta nu este

Și precum o stea străluce, tu în gândul meu iei viață
Și dai lumii-acestea mari, din lumină o speranță
Ca aceea ce iubește, depunând dar mărturie
Pentru lumea ce se naște, pentru cele ce-or să fie

Să nu aibă a se teme, să iubească cu puter
Să nască copii, popoare, după a Domnului vrere
Și Domnul din ceru-înalt, să o ungă dar regină
Un prilej de bucurie, pentru-acelea ce se-închină

Bucurie de-a curată, ce-i din iubire născută
Bucurie, ce dă viață și ce de iubire-ascultă
Ca să nască iar iubire și lumea s-o preaslăvească
Pe regina care merge, în adunarea cerească

Pe aceea care cară, povara aceea mare
Și își pleacă dar genunchii, Domnului cerând iertare
Din iubire El să cruțe, al lumii păcat să-l uite
Bunătatea Sa s-ațâțe, dând daruri de cer știute

Ca iubirea ce o cheamă și poetu-n clar o vede
Sunandra în el să creadă, pentru că dânsul o crede
Cea ce iubirea sa naște, dând iubire din iubire
Vestind lumii vestea bună, din cer vine mântuire

Fecioara ce este dată, un prunc preacurat va naște
Lumii să-i dea mântuire, jertfă în ziua de paște
O jertfă ce-aduce viața, dând lumii dar mântuire
Născută doar din credință, din a Domnului iubire

Sunandra e cea fecioară, cea pe care v-o vestesc
Cea care-și aduce darul, în sfatu-acela ceresc
Dăruind din a sa carne, din curata sa iubire
Cerând nimic pentru sine, pentru lume, mântuire

Dacă e dar să vă dau, vouă, ce stați pe pământ
Un dar bun, zice poetul, un dar din acela sfânt
Pe Sunandra dar v-o dau, ea să vă dea dar povață
Învățându-vă iubirea, creând în voi o nouă viață

Lansare de carte – Muza Cea Posacă și Războiul lui Eminescu

By

Am fost plăcut surprins când mi-am dat seama că ziua de naștere a poetului neamului românesc, Mihai Eminescu, îmi oferă oportunitatea de a pleda cauza culturii românești în general și starea de fapt a artei scrisului în special.

Consider poezia ca arta supremă, pentru că este arta ce le determină pe toate celelalte, oferindu-le ocazia să se nască din sânul ei prea plin.

Planificasem ca această carte să fie publicată în luna August a acestui an, dar cred că disperarea în care se zbate poezia în ziua de azi, urgentează o intervenție de tip chirurgical, precum „Muza Cea Posacă și Războiul lui Eminescu”.

Trăim vremuri în care totul este permis, unde valorile sunt lovite de orișicare, în fiecare zi. Lucruri de valoare și lucruri demne de dispreț sunt puse pe același piedestal, ceea ce duce la o demoralizare de masă și la un deficit major de principii și valori.

Cultura determină politica unei nații. Problema este că în societatea actuală, cultura este influențată masiv de la nivel politic, lucru care duce în mod automat la o degenerare a ei, ceea ce generează o superficializare în toate domeniile, iar cel al artei este în mod special afectat.

Vedem o inflație de artiști peste tot pentru că orice poate fi considerat artă, deoarece sensurile cuvintelor s-au pierdut sau sunt schimbate politic.

În domeniul artelor scrisului se desfășoară o intruziune complet nenaturală menită să impună o generalizare și o negare profundă a oricăror valori estetice și de sens.

În vest aceste schimbări au început încă din secolul trecut cu Tristan Tzara și fondatorii inițiali și susținători ai mișcării dadaiste, lucru care dă o impresie de naturalețe în schimbările care au loc în vest în zilele noastre, tinzând a impune o serie de exigențe asupra societății noastre de asemenea.

Printre acestea se află și abandonarea concepțiilor și valorilor de neam și a principiilor pe care s-a clădit acest popor și acceptarea unei diversificări nejustificate a concepțiilor, impuse cu forța de către diverși.

Și pentru că negarea esteticului și a sensului se impune politic, orice poate fi denumit artă, orice mâzgălitură poate fi proclamată poezie, proză, dramă.

Dar dintre acestea, putem afirma fără tăgadă că poezia e cea mai afectată.

Eminescu e ucis în fiecare zi de armate întregi de sinecuriști în slujba unei arte lipsite de viață.

Astfel se face că oricine se poate denumi pe sine poet și își poate aroga același statut ca și poetul nostru național.

Am scris cartea de față sub forma unei singure poezii structurate în 21 de poeme.

„Muza Cea Posacă și Războiul lui Eminescu” reprezintă o singură poezie menită să bucure inima, gândurile și ochii cititorilor ceea ce reprezintă în sine antiteza perfectă la ceea ce se întâmplă cu poezia contemporană.

Este datoria fiecărui scriitor să se asigure că nu își pierde sensul permițând o jefuire a sensurilor cuvintelor, sau o reinventare a lor.

Poeții în general sunt insultați de scrieri mediocre și fără sens, lucru care creează o letargie a idealurilor și a dorințelor de dezvoltare din acest punct de vedere.

Dacă poezia nu e estetică, nu e nimic, iar dacă urechea nu o poate asculta ca pe o melodie ce se mișcă mlădioasă către inimă, atunci e degeaba.

Vă recomand tuturor cartea Muza Cea Posacă și Războiul lui Eminescu pentru că merită. Cartea va deveni disponibilă de mâine 14.01.2024, dar poate fi achiziționată chiar și de acum, sub formă de precomandă făcând click aici.

Aici aveți de ales platforma pe care o preferați, Google Play Books sau Apple Books.